Karabulut, ce ti-am făcut!
Până o să aflați cine-i Karabulut, să vă spun ce-am mai făcut în ultima perioadă…
Păi, vinerea trecută tocmai ieșeam din București când Peter Klosz, secretarul general al
Federației de Triatlon, mă întreabă dacă am pașaportul la mine. Eram alături de ceilalți membri ai lotului național de duatlon, în drum spre Turcia, unde avea loc Balcaniada. Eu, destul de liniștit zic: ”da, am pașaportul, însă nu pot să îl folosesc, căci mi-a expirat. Am însă buletinul”.
Peter îngheață, nici eu nu mă simt prea bine pe moment. Nu realizasem că Turcia nu e în
Uniunea Europeană și nu se poate intra acolo decât cu pașaportul. ”Drace, șeitane, cum te-o chema…”, îmi spun, ”ce mă fac acum?”.
Decid să merg înainte, ce-o fi o fi…. La primul punct vamal, la Giurgiu, decid să testez vigilența vameșului și îi dau pașaportul. Acesta observă însă imediat, începe să mă ia la rost ”ce faci aici, vrei să vezi dacă mă prind?”, se inflamează puțin, dar îl liniștesc. Scot buletinul, trec granița fără probleme și legal. Străbatem Bulgaria, vreme frumoasă, toți veseli și optimiști, numai eu cam posac. Ajungem și la vama turcească. Undeva, în apropiere, văd o plăcuță indicatoare: Grecia – 7 km. ”Fain”, îmi zic, ”dacă nu mă lasă turcii să trec, mă duc să fac o baie în mare, la greci”.
La turci însă – spre marea mea surpriză și bucurie – nu am avut nicio problemă. Prin patru
filtre am trecut. Patru perechi de ochi mi-au verificat pașaportul. Nimeni nu a văzut însă că era expirat. ”Allah, mulțumesc”, zic, adaptându-mi gratitudinea la condițiile locale.
Ajungem în cele din urmă la Edirne, oraș nu cine știe ce, un soi de Ploiești mai mic, dar cu
moschei și femei în feregele, ne cazăm. Dorm neîntors.
Gata, de cum mă trezesc, încep să mă gândesc numai la concurs. Îmi doresc să câștig, dar știu că am concurenți puternici, vin și după două săptămâni de antrenamente pe sponci și o operație la nas. Vom vedea ce-o fi. Inshallah, vorba aia…
Cu o zi înainte de concurs se face în grup recunoașterea traseului de alergare și bicicletă. E
unul plat, fără prea multe curbe, ceea ce înseamnă ca e foarte rapid. Îmi convine. Seara, ședință tehnică.
Sâmbătă, în ziua concursului, mă trezesc foarte de dimineață și mă uit la cer. Nu, nu îl caut pe Allah, nu mai vreau să îl deranjez cu solicitări de ajutor, vreau doar să văd cum va fi vremea.
E senin, sigur peste zi va fi foarte cald, îmi convine. Până la ora startului, la 12 :20, mănânc în tihnă, am timp să mai stau în pat, mă concentrez.
Pe la 11 mă prezint în zona de start. Un arbitru îmi controlează bicicleta. Am emoții, vreau să câștig. Repet în minte planul pe care îl stabilisem alături de antrenorul meu, Cristian Negrea.
Emoții, gânduri, încălzire, gânduri, emoții, timpul zboară repede, mă trezesc la linia de start, aud doar pistolul, poc și start.
Rămân ușor pe spate, nu am condus nici măcar un metru plutonul, simt că pot mai mult, dar stau cuminte, la cutie. Avem de alergat patru ture de câte 1250 metri. În ultima tură crește tensiunea, se dau coate în pluton, doi turcaleți încearcă să mă blocheze, ies pe exterior, pe ultimii 200 metri accelerez puțin căci trebuie să intru cu primii în țarcul de biciclete, altfel risc să prind aglomerația.
Îmi iese planul, plec repede în proba de bicicletă, sunt într-un pluton de patru. Avem de parcurs opt ture, cu două puncte fixe de întoarcere. Este foarte important să fiu bine poziționat la ieșirea din curbă. Turcii încearcă să scape de mine, accelerează periodic, dar nu mă las, deh, ghiaur încăpățânat. Mă ajută și picioarele.
Ultima tranziție o fac foarte, foarte repede. Cred că în nici șase secunde am pus bicicleta în
rastel, mi-am dat jos casca, mi-am pus adidașii de alergare. Ies al doilea din depou. Se aleargă tare. Treptat, treptat, rămânem în frunte doar eu și un sportiv turc. Suntem umăr la umăr, aparent ne hârjonim, pentru că accelerăm când unul, când altul, ne testăm. Nu forțez, dar nici nu cedez, mă păstrez pentru final. Ultima sută, suntem tot umăr la umăr. Accelerez la maximum. Tot umăr la umăr. Explodez, plesnec, accelerez din nou. Nu reușesc să scap de el. Ultimii metri. Umăr la umăr. Mai forțez un pic. Nu știu de unde.
Câștig, câștig, sunt campion balcanic. E cel mai important titlu al meu de până acum.
55min :45sec e timpul meu. Turcul, pe care îl cheamă Karabulut, a terminat la o secundă în
spatele meu. ”Karabulut, te-am făcut”, îmi vine să îi strig. ”Te-am făcut cu o secundă”. Sunt bucuros, simt că am pe față zâmbetul acela jumătate epuizat-jumătate tâmp de fericire, precum cel al lui Boby de Niro dintr-unul din filmele lui de tinerețe. Nu mai știu ce film, știu însă că asta mi-a zis-o odată o fată.
Să vă mai spun doar că am reușit să ies din Turcia fără probleme și cu același pașaport expirat (O să rezolv problema curând, stați liniștiți).
Mulțumesc tuturor prietenilor care îmi sunt alături. Gânduri bune Federației Române de Triatlon, mulțumiri speciale Isostar și Veloteca pentru cadoul frumos și dulce pe care mi l-au făcut.
Ne vedem pe 1 iunie la ‘Fără Asfalt’.