Despre copii și bucurii

”Adi, Adi, hai… Hop, intră în apă. Adi, Sergiu, mergeți unde v-am zis”. Cuvintele antrenorului Ioji Crișan, fost triatlonist, sunt adresate unui grup de copii care se agită continuu, emoționați. ”Toată lumea în apă. Nu ieșim afară (sic!). Rămânem în apă, dăm startul din apă. Akoș, Akooș, intră în apă”, strigă și Peter Klosz, unul dintre organizatorii Campionatului Național de Triatlon – Isostar.

Sunt la Târgu Mureș și înainte cu o zi de cursa elitelor am ținut morțiș să văd competiția copiilor. Nu am regretat nicio clipă. Merită oricând să vezi bucuria, frica, emoțiile și ambiția de pe fețelor copiilor ce se pregătesc de un concurs. Antrenorii și părinții trăiau și ei emoțiile la maxim, în timp ce le explicau ultimele detalii legate de numărul de ture la înot, bicicletă și alergare.

Au fost destul de mulți copii. E pentru prima dată când în România văd o mare de spumă făcută în apă de mulțimea de pici. Au fost mulți, cu toții au trăit concursul la maximum, cu toții au încercat să dea ce e mai bun din ei. Sunt convins că de aici vor apărea viitorii campioni, care vor reprezenta România în cursele internaționale.

Dar să ajungem și la ziua de sâmbătă 10 august. La ora 13:00 este programat startul pentru categoria elite. Nu insist prea mult, sunt în starea obișnuită în astfel de momente: emoții, concentrare, dorința de a câștiga.

Foarte mulți prieteni mă încurajează, îmi urează baftă. Eu sunt însă în lumea mea, încerc să nu mă deconectez. Sper să nu fi supărat pe cineva, pe lângă care poate am trecut fără să salut. Am o stare pe care o trăiesc la maximum, sunt foarte concentrat, așa mă montez eu în momentele importante.

Se apropie startul. Planul meu e simplu: nu trebuie să îl las pe Alex Diaconu, principalul meu contracandidat, să se distanțeze prea mult la proba de înot. Apoi, cu Dumnezeu înainte, cam știu ce îmi pot picioarele și inima.

Deși am progresat mult în ultima vreme (cu aproape 4 minute pe 1500 metri), simt că înotul e punctul meu slab.

Se dă startul. Nu plec foarte tare, sunt umăr la umăr cu Alex. Îmi convine ritmul. Avem două ture de parcurs, de câte 750 metri fiecare. Mă țin bine. Intrăm în a doua tură. Simpt că am resurse, ritmul e confortabil. Aștept ca Alex să accelereze, dar nu o face. La un moment dat îmi vine ideea să mă desprind de lângă el, dar hotărăsc că e mai bine să nu o fac.

Ieșim din apă umăr la umăr, iar pe uscat accelerez. În rastel mă echipez foarte repede. În momentul în care mi-am luat bicicleta de pe suport îmi dau seama că voi porni singur în a doua probă a triatlonului.

Aveam de parcurs 13 ture. Trag cu coada ochiului și văd cum distanța dintre mine și Alex se mărea de la tură la tură. La final ajung la un avans de aproximativ 3 minute.

Termin ciclismul destul de relaxat, picioarele m-au ascultat bine. Intru în zona de tranziție cu un avans confortabil, totul mergea ca pe roate. Dar vorba aceea, nicio bucurie nu e eternă. Brusc simt o durere foarte puternică în zona stomacului, parcă mă dor simultan și ficatul și splina. Nu mai pot respira. Încetinesc ritmul, caut aer, am nevoie de aer. Mă opresc câteva secunde, care par o veșnicie.

Mai am de parcurs două din cele șase ture de la alergare. Surprize, surprize… Alex e în spatele meu, tot mai aproape, mă prinde din urmă. Mai fac o scurtă și ultimă oprire pentru a expira puternic. ”Trebuie să stau cu el cât pot, trebuie… ”, îmi spun. Alex mă depășește. Mă ”lipesc” de el. Fuge tare, dar nu suficient ca să se scuture de mine. Respir greu, caut în continuare aer, dar și alerg. Mă țin scai.

Intrăm în ultima tură. În gând îmi spun : ”Cipriane, ai reușit să stai o tură cu el, o să poți încă una”. Așa am și făcut. Intrăm în ultima linie dreaptă, mai sunt vreo 500-600 metri. ”Dacă am reușit până aici voi reuși până la capăt”, e cam ce e îmi trece prin cap. De fapt, ca să fiu sincer, e ceea ce cred eu acum că îmi trecea atunci prin cap. Altfel, de atunci îmi amintesc mai mult despre vertijul din mintea mea, de un soi de disperare care mă împinge de la spate și de multe cuvinte care se leagă fragmentat. ”Nu ceda, nu ceda”.

Intrăm în ultimii 200 de metri. Alex aprinde motoarele cu reacție. Accelerează. Îi simt respirația, sacadată, tot mai sacadată. Se sufocă și el. E la maximum.

Un gând, o imagine îmi vin în minte. Cu o zi înainte, la competiția copiilor, încurajasem un junior să nu cedeze pe ultima sută de metri. L-am încurajat frenetic, însă nu a reușit să mențină ritmul pînă la capăt. Încă nu își cunoștea limitele.

Știam că undeva în mulțimea de spectatori este și acest junior care vede finalul cursei mele.

Trag, trag, aproape plesnesc. Alex se cam sufocă și el. Turăm la maximum. Intru în ultima sută de metri, mai apăs pe accelerație. Sunt din nou la maximum, un nou maximum, mereu la maximum. Abia mai puteam respira, sufeream tare, dar nu mai conta, am trecut în față. Trec primul linia de finiș, cu un avans de câteva secunde. Uff, gata… Sunt campion. Campionul României la triatlon.

Și atunci și din discuțiile și relatările ulterioare, am văzut că și spectatorii au trăit intens momentul finișului nostru. Aș vrea să le mulțumesc tuturor. A fost grozav să fim împinși de la spate, iar noi cred că am oferit un spectacol pe cinste. Mulțumesc.

Gânduri bune și mulțumiri speciale trebuie să adresez și prietenilor Mărgineanu Grigore-Adriana, Anișoara și Adelina, Teodor, Luisa, Sarha, Paula și Aurel, si Alex Ghica voi celor care ați venit de departe ca să vedeți această cursă. Sergiu, dacă ajungeai și tu cu Andrei vedeati o cursă nebună.

Mulțumesc sponsorilor care sunt alături de mine, fără voi această performanță nu ar fi fost posibila.

Următorul meu obiectiv major – e de fapt cel mai important al sezonului – este Campionatul balcanic de triatlon, din Serbia, de pe 22 septembrie, Baftă și antrenamente bune tuturor.