O întâlnire amuzantă!

Nu am mai scris pe aici în ultima vreme, dar asta nu înseamnă că nu am fost ocupat. Școală (uff, am trecut toate examenele!), antrenamente, căutare de sponsori, planuri de viitor, tot pe drumuri și pe fugă, ce mai, o viață destul de agitată, dar de care nu vreau să mă plîng.

Aș avea o veste importantă să anunț, dar mai amân puțin, pînă sunt sigur că lucrurile vor  ieși așa cum îmi doresc. Pînă atunci, să vă povestesc ceva amuzant: o întîlnire neașteptată, dar haioasă cu… un fan. Un fan de genul masculin.

Joia trecută plecam din Brașov spre Timișoara. Din orașul unde îmi sunt școala și o parte a prietenilor, spre celălalt oraș, unde îmi sunt clubul de triatlon și alți prieteni. Cum nu sunt fotbalist și nici nu am mașină de jdemii de euro, fac naveta. După cam un minut de așteptare la „ia-mă, nene“ oprește un Renault care mergea spre Sibiu. Relaxat, intru în vorbă cu șoferul. Îl privesc, e destul de tânăr, văd că e îmbrăcat în echipament montan, are alură sportivă așa că îl întreb dacă face vreun sport.

„Da“, îmi răspunde „merg din când în când cu bicicleta, dar mai mult particip la cursele de alergare montană“. Apoi, adaugă cu o vizibilă mândrie în glas: „Ai auzit de maratonul Piatra Craiului? Anul acesta am venit în primii o sută și ceva de concurenți“.

Îmi stăpânesc cu greu un zâmbet. Răspund însă cu o voce neutră: „Da, am auzit. E o cursă frumoasă, care și mie îmi place. Anul acesta am terminat pe locul trei“.

Pentru o secundă m-am temut de ce era mai rău. Am crezut că poate o să avem un accident sau că – Doamne, ferește! – o să facă un atac de cord. Șoferul avea un aer atît de contrariat, era stupediat, nu știa ce să zică… iar eu zâmbeam scurt, deși îmi venea să râd în hohote. Reușește în cele din urmă să îngaime: „Tu ești Ciprian Bălănescu?“. „Da“, îi răspund și din momentul acela atmosfera s-a relaxat și am discutat prietenește până la Sibiu, de unde urma să caut alt mijloc de transport către Timișoara.

Așadar, mă bucur că nu sunt fotbalist cu mașini scumpe și care să fie recunoscut când merge pe stradă.
Mă bucur că sporturile montane sau triatlonul rămân un domeniu pentru cunoscători, unde oamenii – sportivi profesioniști sau amatori – se cunosc între ei, se respectă și, cel mai important, sunt prieteni.
Asta nu înseamnă că nu mi-aș dori ca în aceste sporturi să existe mai mulți sponsori. Dar despre sponsori și un proiect personal important, în curând.